Să îmi încep oare articolul aşa cum vedeam prin filme că încep cei de la Alcoolici Anonimi? Nu, în niciun caz. Pentru că nu am de ce. Pentru că am norocul de a nu fi căzut în mreaja drogurilor sau a băuturii.
Povestea şi mai ales părerea mea sună cam aşa: am 23 de ani, plecata de acasă de la 18 ca o provincială care se respectă, dintr-un liceu de reunume, dintr-o casă în care nu mi-a lipsit nimic. La facultate am dat peste un univers aparte, un univers de metropolă, unde te pierzi în noianul de oameni care trec zilnic pe langa tine, mereu aceiaşi, mereu alţii, mereu mai obosiţi sau mai veseli, mereu necunoscuţi.
Am cunoscut oameni de tot soiul... de la colegii de facultate, la cei de munca, la amici si colegi de prin cămin sau culeşi de pe la diferite activităţi de orice tip. Am cunoscut poate nu o mie, dar cinci sute de oameni noi sigur, in ultimii cinci ani de zile. Cu unii încă îmi vorbesc cu domnule/ doamna, cu unii am băut cot la cot în concediu, cu unii am locuit, cu unii nu mai vorbesc deloc.
In perindarea asta printre chipuri am ajuns fără să vreau şi în cercuri în care se consumau droguri legale, in care rata alcoolului în sânge depăşea cu mult limita legală si în care mai scăpau din timp în timp şi unele ierburi ilicite. Am refuzat de fiecare dată, pe motive de medicamentaţie, pe motive ca nu am chef, pe orice motiv as fi găsit. Şi din toate grupurile fugeam mâncând pământul pentru că îmi era groază de ce vedeam că se petrece după ce se consumau drogurile.
Vieţi schimonosite, mâini tremurânde după încă o ţigară. Râsete haotice, fraze fără noimă şi tăceri cu privirea aţintită în gol. Oameni care a doua zi nu îşi aminteau nimic din ce facusem cu o seară înainte. Oameni care se aplecau pe după gardul viu din faţa blocului să vomite pentru că băuseră prea mult. oameni fără memorie, doar cu sete în papile şi în vene. Abia asteptau ziua de salariu să se aprovizioneze. Oameni care mă blamau că sunt o proastă că nu înţeleg frumuseţea momentului şi cât de bine te poţi simţi după ce fumezi şi cât de creativă aş putea deveni....
Am încercat, nu am sa fiu ipocrită să mă bat cu pumnul în piept că m-am ţinut atât de tare. Am
încercat, nu la presiunea lor, ci la presiunea nevoii mele de a putea compara şi de a-i putea înţelege. Cu ce am rămas? Cu o durere groaznică de plămâni, cu o stare depresivă timp de o zi şi jumătate şi cu o greaţă destulă cât să nu mai pot mânca nimic timp de alte două zile.
Am spus că am încercat ce nu trebuia... aşa că a doua oară am spus : să mai încerc odată. un vertij puternic, simţurile ascuţite la maxim, degetele hipersensibile, orice miros devenise usturător, orice gust e prea dulce, prea sărat, prea amar. Zgomotele prind ecou, te sperie orice, inclusiv cel de lângă tine care parcă e prietenul tău, dar...de fapt cine e? Haos, şi doare si capul şi mâinile sunt grele şi ... e dimineaţă şi parcă trupul ţi-e de plumb...
...mie nu imi mai trebuie. Am părăsit şi grupurile, mă simt câştigată să trăiesc în lumea mea reală şi să îmi extrag excesul de adrenalină din momente de fericire extremă. Am fost la un concert cu două săptămâni în urmă, la una dintre trupele mele preferate. Sunt în doliu toţi pentru că liderul lor a murit de supradoză. La două săptămâni după ce fratele lui a fost dus la spital pentru că luase droguri legale care conţineau o substanţă la care era alergic... şi acum orice efort l-ar putea duce la un stop cardiac.
Sunt oameni care trăiesc printre noi. Sunt oameni care nu se pot duce la un serviciu, oameni care nu pot face copii, care nu se pot devota unei vieţi normale. Sunt oameni care îşi iubesc dealerul mai mult decât soţia sau părinţii. Aceşti oameni cu privirea goală care te înspăimântă când treci pe lângă ei seara într-un bar, unde îşi îneacă aşteaptarea în alcool.
Alege să fii altfel prin ceea ce eşti. Nu îţi schimonosi viitorul din teribilism sau din influenţa
altora.
Irina
